Toader Hrib

"Junimea" implineste 40 de ani - singura editura din provincie care a rezistat tuturor prefacerilor si mutatiilor ce au afectat, fie in bine, fie in rau, destinul cartii. A ramas un brand cultural iesean respectat, chiar daca nu-si mai poate ingadui o politica editoriala independenta decat, cel mult, in eventualitatea selectarii ofertelor. Printre primele carti de rasunet editate in anii inceputurilor s-a  numarat "Cronica de la Arbore", aparuta in mai multe editii si datorata taranului radautean autodidact Toader Hrib. O carte unica in felul ei, acum, deplin uitata. Mos Toader, pe care l-am adus la lansarea ieseana a "Cronicii" si aparuse falnic in usa librariei, imbracat in bundita tivita cu blana de jder, s-a mutat de mult in lumea celor drepti, impreuna cu Magdalina lui, care surzise de pe urma unui tifos contractat in urma cu jumatate de veac. "Muzaul" de la Arbore-Radauti este acum inchis si parasit, cu exponatele risipite, fiindca urmasii lui Toader Hrib nu-i vad rostul: nu face pere, nu da lapte, la ce bun astfel de mostenire? La Arbore se constituise un real pol al interesului fata de universul satului bucovinean, inteles in autentica-i profunzime, dincolo de irizarile kitsch-ului artizanal din zona., dar... Uitarea, fiind inscrisa in legile omenesti, si-a intins definitiv zabranicul asupra unui destin si unei initiative ce ilustrau elocvent modul in care taranul bucovinean isi intelege relatia cu istoria si responsabilitatea fata de "clipa cea repede" a trecerii prin asta lume. Muzeul inca figureaza in pliantele turistice, ba si pe situl cutarei institutii administrative - il vedem si... nu e. Dar iata ca, la doua decenii de la disparitie, Mos Toader inca mai produce surprize culturale, ilustrate de o neasteptata expozitie documentara suceveana. Aflase el de undeva ca, la Radauti, ar fi refugiata o rusoaica alba ce-si face focul la bucatarie cu hartoage vechi. A vizitat-o. Cosul de langa plita era plin-ochi cu dosare ingalbenite. Deschizand coperta primului, a dat peste un soi de curriculum (ori, daca vreti, "mapa profesionala") a unui anume Filimon Taniac, nascut la Kornuluncze (Cornu Luncii, desigur) in 1869. Intre aceleasi coperti, cateva povestiri: "Fiica lui Decebal", "Din vremea lui Stefan cel Mare", "Petru Cercel, domn si poet in scaunul Munteniei", "Capul lui Radu" s.a. Instinctul l-a facut pe Mos Toader sa cumpere documentele imediat, echivalandu-le pretul cu acela al unui cos cu lemne. Complet necunoscutul Filimon Taniac isi spunea, simplu, "publicist". De cand Caragiale l-a facut pe Rica Venturiano "studinte in drept si publicist", termenul s-a cam ofilit, ajungand sa nu mai desemneze o profesie, ci mai degraba un hobby Taniac a facut mai intai gazetarie in cel mai deplin inteles al cuvantului, editand la Viena, in fierbintele an 1918, "foaia saptamanala de propaganda nationala" intitulata "Timpul Nou". I-o ceruse Iuliu Maniu; si-a indeplinit misia considerand-o "un serviciu eminamente patriotic, in acele zile in care s-a efectuat intregirea neamului romanesc". Dupa razboi, a continuat sa colaboreze la diverse publicatii bucovinene, trecand la ceea ce azi am numi "gazetaria culturala". Principala preocupare: vechile manuscrise romanesti, dar scrie frecvent si cronica teatrala. Il tenteaza, apoi, eseistica ("Drama istorica - studiu critic si literar"), precum si meditatiile pe tema "sic transit..." grupate sub titulatura "Poeta nascitur" (scrise, probabil, in timpul detentiei din puscaria Lemberg; austriecii il condamnasera la moarte pentru "inalta tradare"). Incursiunile in domeniul literaturii vor adauga tusa definitorie. A scris, mai intai de toate, o piesa de teatru a carei actiune se desfasura chiar la Suceava, in jurul anului 1450. Din denumirile si rangul personajelor intelegem c-ar fi vorba despre boieri curteni, ultimului de pe lista, dregatorului Domokos, revenindu-i, probabil, rolul de initiator in declansarea conflictului dramatic. Textul este in germana. Prozele insa, caligrafiate cu tus, ingrijit, de zici ca-i scris cu "italic" la computer, sunt in romaneste. N-as spune ca aduc cine stie ce mare noutate stilistica si ca ar putea provoca niscaiva mutatii in ierarhii. Sunt scrieri oneste, potentate de un vibrant fior patriotic, deplin explicabil daca ne gandim la imprejurarile in care au fost scrise. Remarcabila - ca preocupare deocamdata - traducerea Elegiilor lui Goethe, insotita si de un amplu studiu critic. Germanistii nostri urmeaza sa se pronunte cu privire la exacta valoare a acestor talmaciri dintr-o opera cu atat de bogata si de dificila incarcatura filosofica. Merita cercetate - de asta data de catre folcloristi - si culegerile lui Taniac din lirica populara. In fine, se pare ca Filimon Taniac a fost petrecaret si vesel. Daca a meditat pe tema "sic transit...", nu-i strain nici de "carpe diem". A scris sumedenie de "glume chiparate", a compus textele unor cantece studentesti, precum si lucrari in versuri cu subiectul rezumat in titlu: "Sa nu stam cu guri uscate!", "Ergo bibamus", "Si la Iasi se bea!", "Crasmarita de la Teiu" s.a. Este obligatoriu sa luam in considerare si ipoteza ca documentele salvate de Toader Hrib nu-s decat parte din virtualul "Fond Taniac" si ca, pentru fierberea barabulelor rusoaicei din Radauti, se vor fi mistuit pe horn cine stie cate alte dosare. Oricum, ceea ce s-a pastrat si ni s-a revelat acum e destul pentru a ne uimi inca odata cat de multe nu stim despre truda inaintasilor. Si pentru a-l adauga, in Pantheonul bucovinean, pe Filimon Taniac, cel descoperit, post-mortem, de Mos Toader Hrib...