Orasul, cucii (II)

Da, oameni in izmene rupte, cu halate de molton, oribile, de spital, nespalati, eroi ai clasei travaioare privind fara participare si fara parere de rau la viata unor lumi atat de indepartate...

Si tot prin garsoniere si prin apartamente inconfortabile, prieteni din trecut, resemnati in functii administrative: director de muzeu, de teatre, redactori la obscure reviste finantate din pomana publica, editori care se autoediteaza si asa mai departe intr-o frumoasa linie continua, mortala.

Cine nu crede si nu are disperarea ca traieste aici, in Iasi, este un invins definitiv, un ratat, un bun cenaclier, poate, dar niciodata un participant, un creator.

Orasul isi cultiva cu pasiune mediocritatile si-si alunga valorile, mult prea pasiv pentru a face un efort de intelegere si integrare...

Si, innebunit de frig, de presiunea acestor ganduri, am luat-o la goana, spre Levant, pe Cuza Voda, o strada ingusta si trista ca un mat murdar, plina de baruri obscure si ieftine, de magazine incastrate in casele vechi, de un verde cafeniu, deprimant ca pielea acelor batrani mucegaiti de prin spitale. Uitati acolo...

Levantul era inchis, o chinga de fier ruginit imbratisa usa maronie si nu mai era lumina la ferestre. O firma de tabla se balanganea in vant, se izbea de perete, dar nu se auzea nimic.

Petrecusem seri si dimineti incantatoare aici unde stapana era o comunitate de actori, poeti, pictori si cateva fete de la o asociatie de lupta pentru apararea drepturilor omului sau cam asa ceva, asociatie care s-a transformat apoi intr-un soi de enclava de legionari juvenili...

Aici am si sarbatorit casatoria cu Mihaela, era toamna, Bucurestiul era bestializat a doua oara, masiv, de raturile negre, mineresti, era cald si un aer prafos, dar incarcat de iminenta primejdiei, un aer care ii facea pe tuberculosi sa se gandeasca la o noua internare.

Oameni draguti, patronii nu ne-au jupuit si nici n-au incarcat nota, desi puteau s-o faca pentru ca dadusem indicatia pretioasa ca fiecare intrat sa fie servit pe gratis. Culmea, toata lumea a baut cu moderatie!...

Bunica, nelipsita de la toate casatoriile mele, era fericita, o tratam ca pe o printesa si cand a obosit am rugat un prieten s-o conduca acasa, cu masina. Lucram, pe atunci, la Institutul european (si la televiziune, si la editura), eram mare coordonator de colectie...

Din cand in cand fugeam in camera patronilor sa vedem ce se mai intampla la Bucuresti, cum atacau aceea sediul guvernului, gloata... Peste rasete si peste sunetul paharelor ciocnite, al urarilor de tot felul, care de care mai originale, plutea, difuz, un sentiment de incordare si de teama.

De altfel, petrecerea s-a terminat devreme, am plecat la casele noastre, iar patroana, Silvia, a inchis Levantul. La sase ani de la acel moment, il gasesc inchis, ca si cum atunci ar fi fost ultima zi.

Nu mai puteam de frig!

Am luat un taxi si l-am pilotat pana la Cuci, un bar extrem de original si o sa vedeti de ce. La Cuci am ajuns oricum mai repede decat i-ar trebui beduinului sa-si gaseasca oaza, albinei stupul si ideii originale locul de unde a fost plagiata involuntar... Si am facut aproape o ora pentru doi kilometri amarati, inzapeziti si am platit destul pentru asta...

(va urma)