O doamna a scenei iesene, Mihaela Werner

Una dintre actritele de mare profunzime ale Nationalului iesean, distins cadru didactic la Universitatea de Arte "George Enescu", Mihaela Arsenescu Werner a acceptat, cu generozitatea-i caracteristica, un dialog pe teme teatrale. In cele ce urmeaza, prezentam fragmente dintr-un interviu mai amplu, parte componenta a volumului "O istorie dialogata a Teatrului National Iasi", ce urmeaza a fi lansat la jumatatea lunii martie (Calin CIOBOTARI)

Calin CIOBOTARI: Doamna Werner, v-o spun cu sinceritate, sunteti una dintre cele mai elegante doamne pe care le cunosc in Iasi. Mi se pare ca eleganta aceasta nu mai este un imperativ pentru cele mai multe dintre actritele de astazi. Pana la urma, care ar trebui sa fie profilul actritei in societatea contemporana?

Mihaela WERNER: Multumesc pentru complimente si, cunoscandu-va, inclin sa cred ca sunt chiar sincere. Nu stiu care ar trebui sa fie "profilul" actritei in societatea noastra dar ma straduiesc, in ceea ce ma priveste, sa mentin macar imaginea ei frontala la cote decente, de bun simt / gust, de feminitate si de tinuta adecvate unui "naturel" artistic. Imaginea publica trebuie sa fie, dupa opinia mea, semnul respectului fata de tine ca individ in primul rand si apoi al stimei fata de semenii tai. Educatia pe care am primit-o si propriile mele convingeri m-au impiedicat dintotdeauna sa apar in societate neingrijita, nemachiata, imbracata la intamplare sau cu o coafura neglijenta. Indiferent daca plimb cainele sau particip la o auditie (sau la o conferinta de presa) ma preocupa ideea ca artistul poate fi, prin responsabilitatea indusa de imaginea sa publica, formator de opinie, de gust estetic, de atitudine civica. In aceasta privinta, cele mai bune exemple au fost pentru mine cele doua bunici (materna si paterna); niciodata nu le-am surprins neglijente, niciodata dezordonate, totdeauna cultivand, pana la varste inaintate, o cochetarie funciara si de cea mai buna calitate. Pana la urma, a arata bine este un semn de echilibru psihic, de constiinta a propriei valori; un suras, o amabilitate, un strop de empatie se asorteaza de minune, indiferent de anotimp, unei imagini armonioase.

"Apropos de eleganta, doamna Dina Cocea ma primea la pregatire intr-o tinuta impecabila si coafata ca regina Angliei"

C.C.: In 1971, ati absolvit I.A.T.C.-ul, la clasa lui Constantin Moruzan. Inevitabil, trebuie sa va intreb: de unde dorinta de a face teatru?

M.W.: Am facut Scoala populara de arta (doi ani) in paralel cu ultimele clase de liceu ("Caragiale" si "Sadoveanu", la Bucuresti). Mai facusem vreo doi ani de actorie pe cand eram pioniera, la Constanta. In 1967, dupa o pregatire de exceptie cu Dina Cocea, am reusit la I.A.T.C. cu cea mai mare medie. Imi pusesem in gand, ca orice natura orgolioasa, sa incerc o singura data; daca n-aveam sa reusesc, intentionam sa aleg intre limbi straine si ziaristica. In ziua cand am dat examen la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica (asa se numea pe atunci!), doamna Dina mi-a spus: "Plec la Sinaia si astept telefon de la tine; daca nu-mi spui ca ai fost cea mai buna, nu ma mai suna!". Apropos de eleganta, doamna Dina Cocea ma primea la pregatire intr-o tinuta impecabila si coafata ca regina Angliei. Un amanunt semnificativ mi-a ramas in memorie: avea niste papuci de interior la fel de frumosi ca si condurii de clestar ai Cenusaresei; cu toate acestea, deindata ce sunam la usa, inlocuia papucii de printesa cu pantofii, ca nu cumva sa dea impresia ca e in "neglijé"... Am absorbit aceasta lectie de educatie desavarsita si am procedat la fel, peste ani, cand imi primeam invataceii...

C.C.: Haideti sa incercam o scurta trecere in revista a anilor pe care i-ati petrecut in Institut. M-ar interesa sa incercati si o comparatie a Institutului de atunci, cu scolile de teatru din zilele noastre, cu atat mai mult cu cat sunteti si cadru didactic la Universitatea "George Enescu" din Iasi.

M.W.: Generatia mea a beneficiat de o instruire artistica de exceptie. Deasupra Teatrului "Bulandra" se afla I.A.T.C.-ul; fiecare clasa de actorie reproducea un teatru in miniatura: scena, rivalta, culise, scaune de plus rosu in sala etc. Studentii mei de astazi nu si-ar putea imagina, nici in cele mai frumoase visuri, conditiile de studiu, aproape ideale, de care s-a bucurat "vechea garda". Ce sa mai spun despre calitatea profesorilor nostri...?! E de-ajuns, cred, sa amintesc cateva nume: Sandina Stan (vorbire scenica), Vera Proca-Ciortea (dans), Angelo Pellegrini (scrima), Ion Tobosaru (estetica), Ovidiu Drimba (Istoria teatrului romanesc), Virgil Bradateanu (Istoria teatrului universal), Sanda Manu si Constantin Moruzan (actorie) s.a. Toti profesorii nostri de actorie, miscare si vorbire erau sau fusesera practicieni ai artei scenice, de aceea tehnica pe care mi-am insusit-o din experienta lor nemijlocita a fost intotdeauna un sprijin, un adjuvant al talentului cu care m-a inzestrat Dumnezeu... Astazi, la randul meu, in semn de recunostinta fata de dascalii mei ma straduiesc sa-i conving pe viitorii actori ca talentul fara munca, fara suport tehnic se epuizeaza prematur. In teatru, calificativul "bine" te plaseaza uneori la... "si altii"; abia de la "foarte bine" in sus incepe adevarata competitie. Arta teatrala nu are decat prezent: trebuie sa fii cel mai bun astazi, aici, acum...

"Sunt o actrita de elaborare; regizorii cauta astazi o tipologie la prima mana, ca la film"

C.C.: Cum va pregatiti rolul? Aveti o metoda anume, pe care o aplicati de fiecare data, sau, din contra, va adaptati de la personaj la personaj?

M.W.: Dupa aproape 40 de ani de experienta scenica, intuitia ma conduce de obicei catre zona unde personajului i se contureaza portretul. Confrunt apoi proiectia mea cu viziunea regizorala. Uneori ele coincid perfect, alteori ma adaptez arhitecturii intregului spectacol si caut mijloace cu care sa raspund provocarii. Ma consider o actrita inzestrata cu inteligenta scenica, de aceea, daca un regizor imi propune o formula solid motivata, chiar daca nu coincide cu a mea, ma supun si incep cautarea acelui "altceva", totul sub semnul starii de gratie sub care se afla actorii atunci cand presimt ca cel care-i modeleaza cunoaste bine sensul termenului performanta. Am jucat multe eroine cu un traseu interior zbuciumat, abisal chiar, si asta fiindca regizorii care m-au solicitat au intuit faptul ca experientele personale parcurse ma ajuta in intelegerea mai profunda a unor destine scenice aflate in situatii limita. Eu sunt o actrita de elaborare; regizorii cauta astazi o tipologie "la prima mana", ca la film. Eu pot face dintr-o partitura orice compozitie de glas, statura, atitudine, tinuta, gestica, dar imi trebuie o perioada de gestatie.

C.C.: Nu v-a tentat regia? Va adresez intrebarea aceasta si pentru ca am vizionat cateva foarte reusite spectacole pe care le-ati facut impreuna cu studentii dumneavoastra.

M.W.: Am cochetat cu regia si, dupa cum stiti, de curand spectacolul "Norvegia azi", montat pe scena Ateneului Tatarasi, a fost nominalizat la Gala "Hop" a Tanarului Actor, organizata de Uniter (septembrie 2009 - C.C.). Despre spectacolul meu cu "Gaitele" de la Studioul Universitatii de Arte s-a spus ca surclaseaza de departe spectacolul bucurestean. Ma tenteaza regia in masura in care vad pe scena Nationalului reprezentatii fara miza, pe texte submediocre, interpretate modest. Sunt incredintata ca as putea face mai mult, mai ales in cazul pieselor pentru actori; m-as pricepe sa-i pun in valoare pe colegii mei (indeosebi pe cei mai tineri!) mult mai aplicat decat regizorii neinspirati sau fara abilitatea de a indruma actorii. Cel mai mult mi-ar placea sa ma pot analiza pe mine dinafara: as fi cel mai aspru critic dar in acelasi timp as reusi sa ma calauzesc catre performanta. Am tot mai putina rabdare cu regizorii a caror recalificare se impune ca singura solutie de bun-simt. Torturarea actorilor prin incompetenta ar trebui interzisa printr-o lege speciala.

C.C.: Ca fenomen artistic, cum vi se pare teatrul jucat in secolul XXI, in comparatie cu cel din anii '70, sa spunem? Simtiti ca altele sunt acum mizele, ca altele sunt imboldurile ce il determina pe spectator sa vina la teatru? Si, in definitiv, doamna Werner, spre ce se indreapta teatrul?

M.W.: Cred ca teatrul de azi se debaraseaza incet-incet de moda experimentelor si a rastalmacirii doar de dragul de a soca. Spectatorii de astazi, tot mai nelinistiti de nisipurile miscatoare ale existentei lor isi doresc reintoarcerea la repere solide: o poveste scenica cat mai coerenta, interpretari actoricesti "cinstite" si, daca se poate, performante, dramatism autentic sau umor de buna calitate, viguros, un limbaj decent, un decor pe care sa nu-l recepteze cu jena, costume pitoresti sau de-a dreptul frumoase. Daca as avea bani, visul meu ar fi sa infiintez un teatru unde sa se joace, cu predilectie, comedii; i-as plati regeste pe actori ca sa-i bucure pe oameni, sa le puna putin balsam pe suflete...

"Cred ca ceea ce lipseste trupei iesene este o strategie manageriala de incurajare a performantei"

C.C.: Sa zabovim o vreme asupra situatiei actuale de la Nationalul iesean. Exista destul de multi oameni de teatru - regizori, critici etc. - care deplang nivelul valoric al trupei. Un exemplu: Silviu Purcarete ajunsese sa caute pe la diverse teatre din tara actrita pentru rolul principal din "Uriasii muntilor". Sunt aceste carente sunt reale, sau, poate, vina este si a regizorilor care nu stiu sa exploateze potentialul actorilor ieseni?

M.W.: Foarte putini regizori din cei invitati sau "legati de glie" mai au rabdarea si ragazul sa lucreze cu actorii in detaliu, sa "faca scoala", sa astepte sa se "coaca" bine creatiile actoricesti. Dupa opinia mea, actorul trebuie sa fie pregatit oricand si sub orice bagheta. De aceea se cheama profesionist. Cand regizorul e foarte bun, actorul face performanta, iar cand regia e anemica, profesionistul autentic salveaza partitura si, uneori, chiar spectacolul, prin propria "prestatie". Cred ca ceea ce lipseste trupei iesene este o strategie manageriala de incurajare a performantei, de stimulare prin toate mijloacele (publicitate, repertoriu), a individualitatilor artistice de varf, de cultivare obstinata a unor profesionisti care au in ranita bastonul de maresal sau sunt susceptibili sa-l aiba. Teatrele din Bucuresti, la care lumea se inghesuie, platind sume considerabile pe bilet, vand brandurile unor mari actori, nu trupe la pachet. Din pacate, la Iasi exista tentatia de a se pune semnul egal intre termeni incompatibili. De aici, sentimentul ca varfurile trebuie neaparat retezate, ca sa se uniformizeze tufa. Nu de Venetia, fireste...

C.C.: Vi se pare viabila formula contractelor de angajare pe perioada determinata?

M.W.: Pentru cei tineri, cu siguranta; le ingaduie sa fie mobili si disponibili pentru proiecte, oriunde in tara sau strainatate, ii impiedica sa se osifice sau sa se rateze. Pentru noi, cei din "vechea garda" schimbarile nu mai au nici macar avantajul de a ne surprinde.

C.C.: Cat credeti ca vor mai rezista, din punct de vedere institutional, Teatrele Nationale din Romania?

M.W.: Teatrele Nationale nu-si mai indeplinesc menirea de a fi teatre de repertoriu, s-au transformat in teatre de proiecte, cu alte cuvinte isi pierd specificul si identitatea distincta, de aceea nu stiu daca viitorul lor nu este unul incert. Dintr-un punct de vedere strict egoist, sper ca Nationalul din Iasi sa reziste pana cand se va inaugura superba lui Sala Mare iar eu si colegii mei de generatie vom mai apuca sa jucam in spectacolul de deschidere... Promit sa fiu foarte eleganta in acea seara unica si ma rog lui Dumnezeu sa raman... vie. La fel ca si Teatrul.

C.C.: Distinsa doamna, va ofer posibilitatea sa inchideti dialogul. Un gand, un mesaj catre public ori catre generatiile de actori ce vor veni...

M.W.: Cred, asemeni lui Moliere, ca prima vocatie a teatrului este aceea de a lumina spiritul. Daca pentru spectator fiinta actorului este fereastra prin care se vede lumea, atunci sa avem grija sa tinem mereu ferestrele deschise. Iata, eu nu le inchid nici acum, la sfarsitul dialogului...

foto: http://www.teatrulnationaliasi.ro/ro/