Nabucco revine

In sfarsit, pe 13 iulie a.c., la Ankara, prim-ministrii celor 5 tari implicate in proiectul Nabucco - Turcia, Ungaria, Romania, Bulgaria si Austria - au semnat Acordul Interguvernamental care ar trebui sa dea unda verde construirii celebrei conducte.

Multe obstacole au stat, si stau, in calea realizarii acestui important obiectiv - nu numai pentru tarile direct implicate, ci si pentru Uniunea Europeana, in ansamblul ei. Sa nu uitam ca istoria lui incepe in 2002, adica in urma cu 7 ani, perioada in care nu s-a realizat decat studiul de fezabilitate - 2005.

Din 2005, singurul fapt important a fost doar cooptarea Companiei germane RWE ca al 6-lea partener. Motivele acestei tergiversari sunt multe, dar dintre toate, trei pot fi subliniate, cu deosebire.

Intai, politica ezitanta si inconsecventa a UE in domeniul energiei. La Bruxelles si Strassbourg s-a vorbit mereu de independenta energetica a Europei, dar, practic, nu s-a facut mare lucru. Marile tari ale Uniunii, ca Germania, Franta, Italia, prefera relatii bilaterale cu Rusia - pentru importul de gaze - si prea putin ii intereseaza statele mai mici. Dar despre acest lucru am mai scris si nu este cazul sa revin.

Apoi, politica Rusiei in domeniu. Rusia nu foloseste petrolul si gazele doar ca sursa de bani, ci si ca sursa energetica - o arma, de altfel, foarte eficienta. Cele doua-trei crize ruso-ucrainiene, pe problema gazului, au inghetat Europa - si la propriu si la figurat.

De aceea Rusia a facut, si face, tot posibilul sa blocheze orice proiect care permite Europei sa-si asigure o oarecare independenta energetica fata de Rusia, iar dintre proiectele initiate in acest sens, Nabucco se afla la loc de cinste.

Metoda cea mai eficienta folosita de Moscova este dezvoltarea unor proiecte alternative care sa faca inutile proiectele europene. Cele mai cunoscute sunt Nord Stream - care leaga Rusia de Germania, prin Marea Nordului - si South Stream - care va lega Rusia de Italia, prin Marea Neagra -, dar care, in prezent, intampina mari dificultati - in primul rand de ordin financiar. Rusia s-a implicat puternic si intr-un mare proiect de transport al gazului din tari sub-sahariene spre Marea Mediterana.

Un alt obstacol in calea Nabucco a fost lipsa resurselor financiare in tarile partenere, dar si o birocratie greoaie, capabila sa descurajeze si cele mai bune intentii. Mai putem adauga la aceasta unele pretentii ale Turciei, care, pana la urma, au fost satisfacute.

Asadar, in sfarsit, acordul a fost semnat. Si-a pus semnatura, bineinteles, si Jose Manuel Baroso, Presedinlele CE, pentru a sublinia sprijinul pe care UE il va da Proiectului. Acest sprijin este important, cu toate ca financiar este mai mult simbolic, dar valoarea sa este de necontestat din punct de vedere politic.

Din declaratiile optimiste ale unor semnatari ai Proiectului, dar si ale altor personalitati implicate intr-un fel sau altul, rezulta ca primii metri cubi de gaz - din cele 31 miliarde mc anuale - vor veni pe conducta in 2014, adica peste cinci ani. Ce sanse sunt ca acest deziderat sa se realizeze?

Dupa parerea mea, foarte putine. Un prim argument ar fi istoria, putin glorioasa, a Proiectului care a inaintat, timp de 7 ani, ca melcul. Ce motive am avea sa credem ca pana in 2014 vor fi construiti cei 3.300 km de conducta, in conditiile in care lucrarea nici nu a inceput si nici nu se stie exact cand o sa inceapa?

Apoi, constatam ca la Ankara au fost prezenti numai cei care vor sa construiasca conducta, dar nu a fost prezent nici macar unul din potentialii furnizori. Se spune ca gazul va proveni din zona Caspica, din Egipt, Irak si Iran si, eventual, din Rusia. Sa fim seriosi...

Despre zona Caspica - Azerbaidjan - si Egipt am mai putea vorbi, pentru ca si azerii si egiptenii au declarat, mai demult, ca sunt dispusi sa ajute Nabucco, insa in privinta Irakului si a Iranului problema este mult mai complicata. Unii responsabili Irakieni spun ca tara lor ar fi dispusa sa trimita spre Europa 15 miliarde mc de gaz, dar nu neaparat prin Nabucco. Altii - ca insusi purtatorul de cuvant al Guvernului - respectiv Ali El-Dabbagh, afirma ca Irakul are mari nevoi interne si nu are de unde vinde gaz la altii.

Cat despre Iran, lucrurile stau si mai rau. Tara este sub sanctiuni ONU, se afla in centrul unui ghem de tensiuni care agita, de decenii, Orientul Mijlociu, si este condusa de un guvern islamist radical, care poate incalca oricand orice intelegere. Un asemenea guvern poate avea, oricand, reactii neasteptate, imprevizibile, ca raspuns la orice observatie sau la orice critica - indiferent cat ar fi de logica si pertinenta - si pot gasi, oricand, un pretext pentru a inchide robinetul. Asa ca Nabucco va putea transporta, numai ca nu prea va avea ce.

A investi intr-un asemenea Proiect, fara a te baza pe sursele de aprovizionare, pare cel putin riscant, iar a te baza pe ameliorarea tensiunilor din zona este de-a dreptul hazardant.

Unii, naivi, au invocat si Rusia ca tara furnizoare. Rusia, nu numai ca nu va da gaz pentru Nabucco, dar va face tot posibilul sa saboteze proiectul - asa cum a facut si pana in prezent.

In sfarsit, dar nu in ultimul rand, un alt obstacol major al Proiectului este cel financiar. Costurile sunt enorme si cresc de la o zi la alta. Initial, se apreciase ca Nabucco va costa 5 miliarde euro, dar azi se vorbeste de peste 8 miliarde. Si asta, inainte de inceperea constructiei propriu-zise, stiut fiind ca intotdeauna, preturile, pe parcursul executarii constructiei, cresc spectaculos. De unde bani in aceasta perioada de criza majora? Se spune ca 16,67% va suporta fiecare tara partenera, iar restul va veni de la creditori precum si de la BEI si BERD.

Dar, cum bine stim, bancile nu sunt institutii de binefacere, drept pentru care povara va cadea tot pe umerii celor din Consortiu. Si, repet, de unde vor avea acestia bani? Sa zicem ca, poate, Turcia si Austria s-ar descurca, dar Bulgaria, Romania si Ungaria?

Nu sunt un sceptic de serviciu si as dori, foarte mult, ca acest Nabucco sa se realizeze, dar nu prea vad cum, la cat de multe obstacole ii stau in cale.