Mandria profesionala

Acum 15 ani, moderand o sesiune stiintifica, am constatat cat de greu de stapanit sunt orgoliile profesionale, starnite ori de vechimea cunostintelor, de anii de glorioasa activitate ori, dimpotriva, - dar tot orgolii, - de impetuozitatea ideilor noi provenite din inocenta tineretii sau din prospetimea viziunii celor veniti din alte domenii.    

Au curs argumentele, s-a ridicat tonul, s-a trecut la ridiculizarea adversarilor, ma rog, toata artileria profesionala sau din domeniile interdisciplinare a fost epuizata, culminand, apoteotic, cu „amenintarea" publicarii unor articole vituperante in singura noastra revista de pe atunci. (Nici nu incerc sa va spun tema sau miza discutiei. Vi se va parea superflua, asa cum toate problemele deceniilor din urma par anacronice acum. Oricum, ea si-a dovedit importanta in gasirea numeroaselor tipuri de rezolvari.)

Seara, la cina festiva, discutiile au continuat, usor euforizate de Cotnariul atat de apreciat de vizitatorii Iasilor. S-a mai si dansat, dar incrancenatii care „incrucisasera sabiile" toata dimineata mai scoteau „asi" din maneca sau profeteau catastrofe de neevitat in viitorul profesiei.

Am ironizat adesea acest tip de orgoliu al specialistului, care nu renunta la formulele gasite in timp de institutia  sa, socotindu-le unice, afisand mandria aceea usor vetusta si condamnabila in general. Breslasii orgoliosi nu vor sa se asocieze, sa accepte consortiile, din motive uneori puerile. De obicei, mandria de a fi „fruncea", teama de a recunoaste altora constructii de succes, cantoneaza lamentabil in patriotismul „local" si, prin extrapolare, „institutional".

Prea des am aruncat in rizibil asemenea conduite profesionale pana cand, mai de curand, mi-a inghetat zambetul, transformandu-se in masca stupida a uluirii in fata noilor atitudini ale protagonistilor de pe scena profesiilor culturale sau educationale.

Se poate observa usor ca au cam disparut patimasii profesiei de prin institutiile noastre. Sunt din ce in ce mai putini cei care tin la prestigiul si locul in top al institutiei in care isi petrec timpul, chiar viata. Intrunirile stiintifice sunt din ce in ce mai rare, mai apatice si preferate doar din interes, de cei mai ambitiosi in a-si alcatui mape profesionale blindate, utile unor avantajoase transferuri. Nici discutiile pe forumuri nu ataca probleme dificile, complicate...Va mai trece timp pana cand specialistii isi vor deschide ideile lumii intregi, profitand de noua tehnologie... 

Apatia nu este, cum s-ar putea crede, apanajul unei crize, ci, in general, ambientului institutional viciat, lipsei de perspectiva sau a inegalitatii de sanse in promovare. Sunt institutii in care nu se intampla nimic interesant, sau, mai grav, sunt ascunse aspectele clare de regres si dezorganizare. Mai nou, exista si falsele „reclame". Anuntate post festum, ca grandioase realizari profesionale sau cultural-educationale, evenimentele nu numai ca n-au avut impact, dar, uneori, asa cum multi povestesc, n-au avut loc. In aceste cazuri, din pacate nu atat de rare precum s-ar crede, mandria nu este deloc profesionala, iar despre aspecte deontologice se poate vorbi doar la negativ.

Dar cine sa mai denunte calcarea unor reguli in educatie sau cultura, daca nu a murit nimeni? Doar un act cultural nu se compara cu un act medical sau juridic?!

In loc de trista concluzie, cred ca trebuie sa-mi cer iertare celor pe care i-am ironizat pentru orgoliile lor, pentru mandria de a fi recunoscuti printre cei mai buni specialisti. Unii au plecat in lumea umbrelor, altii au indeletniciri de pensionari, altii duc inca steagul al carui rost se va vedea mai devreme sau mai tarziu, oricata inconstienta se va mai aduna in juru-i.