Casele calailor

In cetatile si tirgurile Europei medievale, aveau loc, adesea, executii publice, spectacole crude pentru o lume care statea inca sub semnul legii Talionului; protagonistul era calaul, un personaj temut, urit, traind in cetate, intr-o casa anume, dar linga oameni, dincolo de ei, asumindu-si unul dintre pacatele cele mai infricosatoare; pentru ca, in fond, cine este mai vinovat: cel care da sentinta sau/si cel care il da mortii pe condamnat? Europa secolului XIX a renuntat, aproape in totalitate, la executiile publice si i-a trimis la pensie pe calai: nu insa si in uitare. Orasele noastre pastreaza inca urme ale acestui trecut singeros dintr-un ev tenebros, problematic. La Cluj, de exemplu, Casa Calaului este o cladire din secolul al XVI-lea, situata in strada Avram Iancu, despre care legendele Clujului afirma ca a fost locuita de un calau din perioada evului mediu. Exista mai multe povesti care circula despre aceasta cladire: cum ca ar fi fost "sediul" calailor din Cluj sau locul unde s-a retras, cuprins de remuscari, un calau de pe alte meleaguri (varianta care sta in picioare, deoarece cladirea era situata in afara zidurilor cetatii, iar calaii locuiau in interiorul acesteia). In anul 2002 cladirea a fost distrusa aproape in totalitate de un incendiu.

La Iasi, Podu Ros si strada Manta Rosie amintesc locul executiilor publice si vesmintele celui ce le savirsea; dar si Casa Calaului, in ruina acum, pe colina ce strajuie Lunca Cetatuii. Sa curga povestea ultimului calau al Iasilor, asa cum e povestita de N.A. Bogdan, in urma cu mai bine de un secol, in monografia sa: "Parintii nostri ne-au povestit multe lucruri din timpul tineretii lor; dar dintre cele ale caror amintiri ne produce mai putina buna dispozitie, este desigur aceea a celui din urma calau ce a lucrat in vechea capitala a Moldovei, a lui Gavril Buzatu! Despre originea si ispravile acestui tip, disparut de mai bine de o jumatate de veac, s-a vorbit foarte mult si ma mir ca bogata imaginatie a fabricantilor de romane haiducesti, ce opereaza acum in actuala noastra Capitala, nu s-a pus pe lucru spre a ne da un roman special al ispravilor lui Gavril Buzatu, precum ne-a dat ale altor tipuri asemenea, ca Bujor, Codreanu etc. Din datele necontestate ce se cunosc, tipul de care vorbim a fost un tigan fugit de la robie, ce s-a apucat de hotit si de ucis la drumul mare, comitind nenumarate jafuri si crime, atit singur, cit si in unire cu alti semeni, mai ales impreuna cu banda de hoti a lui Ion Chetrariu, pina ce slabele potere de care dispunea politia moldoveneasca de pe atunci, au reusit sa-l prinda si sa-l inchida. Precum insa in acea vreme numarul criminalilor era foarte mare, din pricina proastei organizatii administrative si militare a tarii, beciurile si aresturile agiesti erau ticsite de rau-facatori de tot soiul, pre care, pentru a-i mai dezbara de naravul lor, sau a-i mai... rari, ii lasau sa piara de foame, de frig sau de batai, in fundul beciurilor in care erau trintiti, si numai la putini din ei li se facea cinstea de a fi... spinzurati, dupa o judecata sumara; acestia erau negresit aceia din hoti care isi capatasera o faima mai mare in popor, prin crime mai multe si mai ingrozitoare ce le comisesera. Intre acestia din urma fura Ifrim sin Iftimi zis Ion Chetrariu, zis si Petreanu si Gavril Ciobanul zis si Buzatu. Amindoi fusesera de mai multe ori prinsi si scapati; dar la urma se luara masuri mai strasnice spre a se asigura cirmuirea de persoana lor, si, dupa o zacere de citeva saptamini, incatusati in fiare grele de aproape o suta de oca fiecare, si legati de belciuge fixate in zidul inchisorii, se hotari executarea lor prin streang, pentru o anumita zi.

Marele Armas al tarii, un fel de Procuror-general executiv pe atunci, isi aduse insa aminte ca nu are la dispozitia sa un calau! Se adresa prin publicatii cu darabana in toata Capitala, spre a aduna pe aceia ce ar voi sa ocupe acea slujba delicata, de care statul si societatea aveau mare nevoie in acea vreme, fagaduindu-se leafa buna si alte avantaje. Dar - cit s-au schimbat timpurile de atunci incoace! - nici un postulant nu raspunse la apelul darabanei! Dupa o indelunga chibzuiala a Logofetilor de la Departamentul Dreptatii, se hotari Armasul sa mearga insusi la inchisoare si sa intrebe pe toti detinutii de acolo, care dintre ei ar voi, in schimbul capului si a libertatii, sa imbratiseze frumoasa functie de calau, ce statea vacanta. Mai toti refuzara; unul singur primi: acela fu Gavril Buzatu, un tiganoi colos la trup, pogin de slut la fata, cu o privire fioroasa, de te vira in friguri la cea dintii cautatura. In 18 April 1839, Gavril debuta in noua lui meserie, punind streangul de gitul tovarasului si Capitanului sau, Ion Chetrariu. Odata cu intiia sa operatie de curatire a societatii de un criminal spaimintator, Gavril tiganul isi recapata o libertate relativa, prin faptul ca fu ingaduit sa locuiasca in oras, intr-o ulita dosnica din apropierea Criminalului, astazi Strada Fatu, insa cu conditia de a nu parasi nici o clipa Iasul, si a fi gata oricind i s-ar cere concursul. I se dadu leafa si uniforma pentru zile de operatie, si pentru zile de odihna. In afara de principala datorie, el era tinut a se mai ocupa si cu corectarea prin cnut a acelora din osinditi sau presupusi numai, care nu erau hotarati pedepsei capitale. Gavril batea pina la singe, din ordinul Armasului, atit in beciurile si chiliile Criminalului, cit si la raspintiile orasului, pe acei ce i se indicau, tinuti de picioare de cazaci (jandarmi ai stapinirii). Ori de cite ori urma sa aiba loc a asemenea executie, se batea mai intii un timp oarecare, jumatate de ceas aproape, darabana, ca sa se adune publicul si sa asiste la un astfel de cinematograf gratuit - spre a sluji de pilda acelora pe care pacatul i-ar impinge sa comita fapte ca acele ce se imputa osinditilor.

Principala executie, insa, si cu care si-a incheiat cariera sa oficiala Gavril Buzatu, fu aceea a fratilor Cuciuc, care erau dovediti a-si fi ucis, in complicitate cu mama vitrega si cu un rob de ai lor, pe tatal lor propriu. Cel mai mare din fratii Cuciuc fusese amploaiat intr-un minister al Moldovei, cel mai mic, ofiter. Pentru aceasta se hotari ca sa li se dea o pedeapsa mai exemplara acestor paricizi din societatea mijlocie a Capitalei. In ziua de 25 Octombrie 1847, pe intinsa cimpie de linga Manastirea Frumoasa, unde se tineau de obicei iarmaroacele iesene, deasupra movilei de pamint numita a Sarandei, se ridicara doua furci inalte, destinate a sustinea... pe acei ce urmau a plati cu gitlejul lor pacatele ce faptuise. In dosul fiecarei furci se sapase cite o groapa adinca, spre a primi cadavrele celor executati. In acea zi, de dimineata, fratii Cuciuc fura scosi din Criminal, sub privegherea a insusi Marelui Armas, si un pluton de 12 soldati darabangii suna un mars cadentat. Doua companii de soldati se asezara pe doua linii si formara cite un lant deoparte si de alta, pentru a opri amestecul publicului, avind pe cei doi frati hotariti a fi spinzurati, in mijlocul lor. Inaintea condamnatilor mergea un preot, in vesminte ca pentru cei morti si cu o cruce in mina, iar calaul Gavril, imbracat tot in ros, in urma lor, purta pe umeri doua streanguri de fringhie, bine soponite. Fratii Cuciuc erau imbracati in haine negre, avind pe cap sepci de plisa neagra, si cu pantalonii suflecati, ca sa nu-i umple de glod, caci plouase in noaptea precedenta. Ei se tineau de brat si mergeau veseli ca la parada, salutind pe cunoscuti in dreapta si in stinga. Ajunsi la locul supliciului, fratii se imbratisara, zicindu-si un trist adio; apoi apucara unul spre o furca, altul spre cealalta. Intii cel mai mic, apoi celalalt, isi platira ingrozitorul tribut ce-l datorau societatii, in mijlocul careia faptuisera pacatele lor. Peste citeva zile, Gavril fu trimis la Dorohoi, ca sa spinzure si pe mama vitrega a fratilor Cuciuc. Cu aceste executii, Gavril Buzatu isi termina cariera de calau de capete, continuind insa inca un timp cu executarea pedepselor corporale simple a biciuirilor, pe la raspintii mai cu seama, pina aproape de detronarea lui Mihail Sturza-Voda, cind asemenea spectacole publice se suprimara, si Gavril Buzatu, pus in pensie, fu trimis sa-si sfirseasca restul zilelor sale la Manastirea Secu, unde el se si calugari".

Un roman, in adevar, viata ultimului calau al Iasilor (despre care au relatat, in epoca, "Albina Romaneasca" si Gh. Sion in ale sale "Suveniruri Contemporane"): hot de drumul mare, condamnat la moarte, salvat de imprejurarea lipsei calaului care sa-i puna streangul de git, devine el insusi calau - in schimbul unor avantaje! -, prima victima e chiar tovarasul sau de hotii si crime, e pensionat si trimis sa se calugareasca: o istorie veche unde se ascund, insa, destule lucruri care sa merite toata luarea-aminte. Pentru ca, iata, executii publice au loc si astazi, pe aici si aiurea; doar ca darabana a fost inlocuita cu televiziunea si internet-ul, movila de pamint de pe cimpie, cu o curte interioara a unei inchisori, iar streangul "bine soponit", adesea, cu un glonte: Gavril Buzatu inca este, cum se vede, contemporanul nostru. O sansa ar mai fi, pentru calaii de azi, ca si pentru cel de ieri: sa renunte (inclusiv la pensie) si sa se pustniceasca. Casele lor, despre care se spune ca sint "bintuite"? Iata: casa nesfintita, ca si omul nebotezat, este vulnerabila lucrarii celui viclean si a tuturor relelor, poate fi bintuita de duhuri rele si de rautatile oamenilor, de vrajitorii sau de blesteme; dimpotriva, casa sfintita si binecuvintata sunt ocrotiti in fata tuturor relelor, daca ei insisi nu aduc raul in casa prin savirsirea lui. Casa Calaului din Cluj a ars intr-un incendiu, in urma cu citiva ani; cea de la Iasi isi pierde, in fiecare zi, cite o piatra din zid. Casele, ca si oamenii care locuiesc acolo.