"Doamne, abandoneaza-ma-n cuvant"

Printre tot mai putinii scriitori ieseni pe care ii admir se numara, neindoielnic, Nicolae Turtureanu. L-am cunoscut cu ceva ani in urma, cand inca slujea muzeografia ieseana, la Casa Codreanu (Vila Sonet). Il zaream uneori pe scarile vilei si mi se parea extrem de pitoresc. Poate pentru ca peste drum era si este Bolta Rece, poate pentru ca sonetul, cu melodicitatile sale profunde, desena geografii sacre pe straduta cu pricina ori poate pentru ca, pur si simplu, Turtureanu, cu melancolia lui lucida, a fost dintotdeauna un... pitoresc.

Prima din cartile pe care i le-am citit a fost "Jurnal post-mortem". Aparuse in 2004, dupa moartea sotiei sale. Nu i-am spus-o niciodata, o fac acum: m-a tulburat cumplit cartea aceea, am resimtit ca o durere de nerv sensibilitatea aceea ascutita si totusi difuza, asa, ca o ceata de nostalgie in care se ratacesc de-a valma oameni, ganduri, sentimente. Am vrut s-o uit la final, s-o ingrop odata cu ultimul rand in cimitirul interior in care putrezesc sensurile refuzate, dar n-am reusit. Ma circula si astazi, dupa atatia ani, fragmente, imagini, cuvinte.

Din cate imi dau seama acum, Nicolae Turtureanu ar fi putut fi mai cunoscut decat este. Numele sau ar fi putut fi rostit de mult mai multa lume, despre cartile lui ar fi putut scrie mult mai multi critici, iar istoria literaturii l-ar fi putut consemna mult mai apasat decat o face. Doar ca autorul recentului "Capat de linie" nu a avut stiinta aceasta a auto-mediatizarii, n-a vrut sa dea din coate, n-a stiut sa-si ingroase vocea ca sa fie auzit. Nu, a "vorbit" intotdeauna normal, natural, cu un bun simt pe care nu l-am vazut decat de foarte putine ori la condeierii de la Iasi sau de aiurea. Strain de orgoliu, Nicolae Turtureanu este demn, are un fel de incrancenare inflexibila, pe care i-o simti de la distanta. Stii ca ar putea izbucni, la fel cum intelegi ca marile izbucniri ale acestui om au ramas cele launtrice. Aproape ca ma enerveaza discretia aceasta a lui, linistea asta pe care o afiseaza chiar si cand este rost de furtuna. Probabil si pentru ca scriitori precum Turtureanu au optat pentru eleganta discretiei, neavenitii s-au asezat cu indolenta la cozile succesului. Dar asta e o cu totul alta discutie.

E un aliaj solid de inteligenta si umor opera sa, cel putin acea parte pe care am apucat-o eu sa o citesc. Ca poet, are mult din ironia romantica a celor de altadata, mereu contrabalansata, insa, de metafora grava, de talc, de noima. Ca publicist, cred ca nu mai este cazul sa reamintesc ca Turtureanu e printre cei mai buni pe care i-a avut in ultimele decenii Iasul. Textele sale excaveaza luturile realitatii, biciuiesc, alinta, descriu. Poetul se preschimba, naiba stie cum, in chirurg: verbe-bisturiu, adjective-dezinfectant, diagnostic ferm. Iar cand publicistul se retrage, ramane memorialistul, cel ce propune si rezolva "exercitii de neuitare".

Ma alatur celor care cred ca titlul recentei sale carti, "Capat de linie", este o forma de alint. Cuvintele nu au capat, mai ales pentru cei "abandonati in cuvant", cum ne sopteste unul din versurile lui Nicolae Turtureanu. E, cu adevarat, cel mai dulce dintre tristele abandonuri...